Nu îi ştiu culoarea, nu îi ştiu modelul…
Îi simt doar textura…
Colţuri care mă înţeapă în podul palmelor… până sângerez.
Împing în el, în dorinţa de a’l dărăma, îmi las pielea scrijelită pe el.
Nu ştiu cât este de gros…
Ştiu doar că dincolo de piatra rece… e ceva…
Simt ceva cald în palme…
Pielea nu minte niciodată!
Nu minte…
E genul acela de zid care separă familii, care e ridicat în mijlocul unei ţări, unui oraş, unui cămin…
În mijlocul unui om…
E genul acela de zid care te scindează: eu | tu.
Cândva era noi.
Acum, dintr’o dată, a apărut acest zid.
Pretinde că a fost aici de la început… iar noi… nu l’am văzut.
Sau n’am vrut…
Şi’mi cere să uit ce e dincolo…
Îmi spune că doar eu contez…
Dar cum ar putea fi aşa când… când inima mea nu mai bate demult doar pentru mine?…
Deja pompeaza o cantitate dublă de sânge…
Pentru doi.
În eventualitatea în care a ta cedează de la atâta durere, a mea i’ar putea ţine locul…
Vorbesc singura…
Te simt încă atât de aproape de mine încât am senzaţia că sunt cu tine în pat…
Îţi simt căldura…
Îţi aud bătăile inimii şi respiraţia…
Îţi povestesc întamplări de peste zi…
Şi râdem împreună…
Până când inima încetează să mai bată şi mă uit spre locul tău gol…
E cald încă…
Forma corpului tău e întipărită deja în saltea…
Dar tot ce rămâne când deschid ochii e golul…
Mă întorc lângă zid…
Mă lipesc iarăşi de el în speranţa că azi sunt cu un milimetru mai aproape…
Apare furia…
Bat cu mâinile şi picioarele’n el…
Te aud cum strigi de dincolo…
La fel de neputincios şi disperat ca şi mine…
Da… şi mie mi’e frică să plec de lângă zid…
Măcar aici mai e un pic din amintirea ta…
Dacă plec… te pierd definitiv…
Şi nu vreau…
Nimeni nu o să mai audă strigătele mele…
Aşa cum pentru zid n’a contat…
Mă’ntorc în patul nostru gol…
Închid ochii şi încerc să’ţi conturez imaginea în minte…
Adorm lipită de amintirea ta…
Iar mâine… vin înapoi lânga zid…
Vom reuşi…
Într’o zi, împreună, îl vom dărăma…
Am să te aştept, iubire…
